Cererea milei și călăuzirii divine

Tafsirul șeicului Abdurrahman as-Saadi

Apoi Allah a menționat pe scurt povestea lor, urmând să o detalieze mai târziu. „Când tinerii s-au adăpostit” — adică tinerii — „în peșteră”, dorind astfel să se ocrotească și să se ferească de ispita la care voia să-i supună poporul lor, „au spus: «Doamne, dăruiește-ne nouă de la Tine îndurare»”, adică o îndurare prin care să ne întărești și să ne ferești de rău, și să ne călăuzești spre bine, „și orânduiește-ne nouă lucrurile noastre așa cum este drept”, adică ușurează-ne toate mijloacele care duc la călăuzirea cea dreaptă și îndreaptă-ne treburile religiei și ale vieții lumești.

Astfel, ei au îmbinat strădania și fuga de ispită către un loc unde se puteau ascunde cu rugămintea stăruitoare către Allah de a le ușura treburile, fără să se bizuie pe ei înșiși sau pe oameni. De aceea, Allah le-a răspuns rugăciunii.

Tafsirul imamului Ibn Kathir

Cuvintele Sale: „Când tinerii s-au adăpostit în peșteră și au spus: «Doamne, dăruiește-ne nouă de la Tine îndurare și orânduiește-ne nouă lucrurile noastre așa cum este drept»” (Al-Kahf, 18:10). Allah Preaînaltul vorbește despre acei tineri care au fugit de poporul lor cu credința lor, ca să nu-i îndepărteze de ea. Au fugit, așadar, și s-au refugiat într-o grotă din munte, pentru a se ascunde de poporul lor.

Când au intrat, I-au cerut lui Allah Preaînaltul îndurarea și bunăvoința Sa față de ei: „Doamne, dăruiește-ne nouă de la Tine îndurare”, adică dăruiește-ne de la Tine o îndurare prin care să ai milă de noi și să ne ascunzi de poporul nostru, „și orânduiește-ne nouă lucrurile noastre așa cum este drept”, adică hotărăște pentru noi, în această împrejurare, ceea ce este drept; fă ca urmarea lucrurilor noastre să fie dreaptă. Așa cum se spune în hadith: „Orice hotărâre ai lua în privința noastră, fă ca urmarea ei să fie dreaptă.”

În Musnad se transmite, într-un hadith relatat de Busr ibn Abi Arta’a de la Trimisul lui Allah ﷺ, că el obișnuia să se roage astfel: „O, Allah, fă bună urmarea tuturor lucrurilor noastre și ocrotește-ne de rușinea acestei lumi și de pedeapsa din Viața de Apoi.”

Tafsirul lui al-Baghawi

Apoi Allah a relatat povestea oamenilor peșterii: „Când tinerii s-au adăpostit în peșteră”, adică s-au îndreptat spre ea. Părerile au fost diferite cu privire la motivul pentru care au mers în peșteră. Muhammad ibn Ishaq ibn Yasar a spus: Oamenii Evangheliei s-au abătut de la credință, păcatele s-au înmulțit printre ei, iar regii au devenit tirani, până când oamenii au ajuns să se închine idolilor și să jertfească pentru zeitățile false. Printre ei mai rămăseseră însă oameni care urmau religia lui Mesia și stăruiau în adorarea lui Allah și în mărturisirea unicității Sale.

Printre regii lor se afla unul dintre regii romanilor, numit Decius. El se închina idolilor, jertfea pentru zeitățile false și îi omora pe cei care i se împotriveau. Când trecea prin satele romanilor, nu lăsa pe nimeni într-un sat în care intra fără să-l supună unei încercări: oamenii trebuiau fie să se închine idolilor și să jertfească zeităților false, fie să fie omorâți. În cele din urmă, a ajuns în orașul oamenilor peșterii, Efes.

Credincioșii s-au temut de el, s-au ascuns și au fugit în toate direcțiile. La sosirea sa, Decius a poruncit să fie căutați și adunați credincioșii. A pus să fie alcătuită o gardă din necredincioși ai orașului, care să-i urmărească pe credincioși până la locurile unde se ascundeau și să-i aducă la Decius. Acesta le dădea de ales între moarte și închinarea la idoli și jertfirea pentru zeitățile false.

Unii alegeau viața, iar alții refuzau să se închine altcuiva în afară de Allah și erau omorâți. Când oamenii a căror credință în Allah era puternică au văzut aceasta, s-au lăsat supuși chinurilor și morții: erau omorâți, li se tăiau membrele, iar părțile tăiate din trupurile lor erau atârnate pe zidurile orașului și deasupra porților lui. Ispita ajunsese cumplită. Când tinerii au văzut aceasta, s-au întristat foarte mult.

S-au ridicat și s-au îndeletnicit cu rugăciunea, postul, milostenia, preamărirea lui Allah și ruga. Erau dintre nobilii romanilor și erau opt tineri. Au plâns și I s-au rugat stăruitor lui Allah, spunând: „Domnul nostru este Domnul cerurilor și al pământului. Niciodată nu vom chema un alt dumnezeu în afară de El; căci, dacă am face-o, am rosti un lucru nedrept.

Îndepărtează această încercare de la robii Tăi credincioși și ridică de la ei această nenorocire, pentru ca ei să Te poată adora pe față.” În timp ce se aflau în rugăciune, au venit gardienii și i-au găsit prosternându-se, cu fețele la pământ, plângând și rugându-se stăruitor lui Allah. Aceștia le-au spus: „Ce v-a împiedicat să vă supuneți poruncii regelui? Mergeți la el!”

Au plecat, iar gardienii i-au adus la cunoștință lui Decius: „Ai adunat oamenii ca să jertfească zeităților tale, dar acești tineri, care sunt din neamul tău, își bat joc de tine și nu se supun poruncii tale!” Când a auzit aceasta, Decius a trimis după ei. I-au adus cu ochii plini de lacrimi și cu fețele acoperite de țărână. El le-a spus: „Ce v-a împiedicat să luați parte la jertfirea pentru zeii noștri, care sunt adorați pe pământ, și să urmați pilda conducătorilor orașului vostru?

Alegeți: fie jertfiți zeilor noștri, fie vă omor.” Maksalmina, cel mai vârstnic dintre ei, a spus: „Noi avem un Dumnezeu a Cărui măreție umple cerurile și pământul. Niciodată nu vom chema un alt dumnezeu în afară de El. Lui Îi aparțin lauda, preamărirea și slăvirea, din toată inima noastră, numai Lui ne închinăm și numai de la El cerem izbăvirea și binele.

Nu ne vom închina niciodată zeităților false. Fă cu noi ce crezi de cuviință.” Tovarășii lui Maksalmina i-au spus lui Decius același lucru. Atunci regele a poruncit să li se ia hainele de dregători pe care le purtau și le-a spus: „Mă voi ocupa de voi și voi împlini pedeapsa cu care v-am amenințat.

Nu mă grăbesc să fac aceasta doar pentru că vă văd tineri și cu vârsta fragedă; nu vreau să vă nimicesc înainte de a vă da un răgaz în care să vă gândiți și să vă veniți în fire.” Apoi a poruncit să li se ia podoabele de aur și de argint și să fie scoși dinaintea lui. Decius a plecat într-un oraș din apropiere, pentru treburile sale. Când tinerii au aflat că plecase, s-au grăbit să acționeze, temându-se că, la întoarcerea sa în oraș, își va aminti de ei.

S-au înțeles ca fiecare să ia bani din casa tatălui său, să dea o parte de pomană, iar cu restul să-și facă provizii. Apoi aveau să plece într-o peșteră din apropierea orașului, într-un munte numit Banjalus, și să rămână acolo, adorându-L pe Allah, până la întoarcerea lui Decius; atunci aveau să se prezinte înaintea lui și să-l lase să facă ce voia cu ei. Fiecare tânăr a luat bani din casa tatălui său și a dat o parte de pomană. Apoi au pornit la drum cu restul banilor, iar câinele lor i-a urmat.

Când au ajuns la peșteră, au rămas acolo. Ka‘b al-Ahbar a spus: Au trecut pe lângă un câine care s-a luat după ei. L-au alungat, dar acesta s-a întors de mai multe ori. Atunci câinele le-a spus: „O, oameni buni, ce vreți de la mine?

Nu vă temeți de mine; îi iubesc pe cei iubiți de Allah. Dormiți, iar eu vă voi păzi.” Ibn Abbas a spus: Au fugit noaptea de Decius. Erau șapte; au trecut pe lângă un păstor care avea un câine. Păstorul le-a împărtășit credința, iar câinele l-a urmat.

Au părăsit orașul și au mers la peștera aflată în apropiere. Ibn Ishaq a spus: Au rămas acolo, fără să facă altceva decât să se roage, să postească, să-L slăvească pe Allah, să-L preamărească și să-I aducă laudă, căutând mulțumirea Lui. I-au încredințat unui tânăr dintre ei, numit Tamlikha, grija banilor lor. El era cel mai puternic și mai viguros dintre ei.

Când mergea în oraș să le cumpere provizii, își scotea hainele frumoase și îmbrăca veșmintele cerșetorilor care cereau de pomană. Apoi lua banii și mergea în oraș, unde le cumpăra mâncare și băutură și afla pe ascuns vești despre ei și despre tovarășii săi, ca să vadă dacă fuseseră pomeniți. După aceea se întorcea la ceilalți. Au trăit astfel câtă vreme au trăit.

Apoi Decius s-a întors în oraș și le-a poruncit conducătorilor să jertfească zeităților false. Credincioșii s-au înspăimântat. Tamlikha se afla în oraș, cumpărând mâncare pentru tovarășii săi. S-a întors la ei plângând, cu puțină hrană, și le-a spus că tiranul intrase în oraș, că fuseseră pomeniți și că erau căutați împreună cu dregătorii orașului.

S-au înspăimântat, s-au prosternat și I s-au rugat lui Allah, cerându-I să-i ferească de ispită. Apoi Tamlikha le-a spus: „Fraților, ridicați-vă capetele, mâncați și încredeți-vă în Domnul vostru.” Ei și-au ridicat capetele, cu ochii plini de lacrimi, și au mâncat la apusul soarelui. Apoi s-au așezat de vorbă, au studiat și și-au amintit unul altuia de Allah.

În timp ce erau astfel, Allah i-a cuprins cu somnul în peșteră. Câinele lor stătea cu labele dinainte întinse la intrarea peșterii și a fost cuprins de aceeași stare ca ei. Erau credincioși, neclintiți în credința lor, iar proviziile le erau lângă capete. A doua zi, Decius a observat că dispăruseră și a poruncit să fie căutați, dar nu i-a găsit.

Le-a spus unora dintre cei din jurul său: „M-a mâhnit plecarea acestor tineri. Au plecat fiindcă au crezut, din neștiința lor, că sunt mânios pe ei. Dacă s-ar fi căit și s-ar fi închinat zeilor mei, nu i-aș fi pedepsit.” Conducătorii orașului i-au spus: „Nu se cuvine să arăți milă unor oameni răzvrătiți, răi și neascultători.

Le-ai dat un răgaz, iar ei s-ar fi putut întoarce la credința ta în acel răstimp, însă nu s-au căit.” La auzul acestor cuvinte, regele s-a mâniat cumplit și i-a chemat pe tații tinerilor. Când au venit, i-a întrebat despre ei: „Spuneți-mi despre fiii voștri răzvrătiți, care mi s-au împotrivit!” Ei au răspuns: „Noi nu ți-am fost neascultători.

De ce să ne omori din pricina unor tineri răzvrătiți care au plecat cu banii noștri, i-au cheltuit prin piețele orașului și apoi au urcat pe un munte numit Banjalus?” Când au spus aceasta, regele i-a lăsat să plece. Nu știa ce să facă în privința tinerilor, iar Allah i-a inspirat să poruncească astuparea peșterii. Allah voia să-i cinstească și să-i facă un semn pentru o comunitate care avea să vină după ei, arătându-le că Ceasul va veni, fără îndoială, și că Allah îi va învia pe cei din morminte.

Decius a poruncit să fie astupată peștera peste ei și a spus: „Lăsați-i acolo să moară de foame și de sete; peștera pe care și-au ales-o va fi mormântul lor.” El credea că erau treji și vedeau ce li se făcea, însă Allah le luase sufletele în somn. Câinele lor stătea cu labele întinse la intrarea peșterii, iar ei erau cuprinși de somn și se întorceau când pe o parte, când pe cealaltă. Apoi doi credincioși din casa regelui Decius, care își ascundeau credința, unul numit Yandarus și celălalt Rūnās, s-au înțeles să scrie pe o tăbliță de plumb povestea tinerilor, neamurile lor, numele lor și cele întâmplate cu ei.

Au pus tăblița într-un cufăr de aramă și l-au zidit în clădire. Au spus: „Poate că Allah le va face cunoscuți pe acești tineri unor oameni credincioși înainte de Ziua Învierii, iar cel care îi va descoperi va afla povestea lor citind această scriere.” Au făcut întocmai. Decius a trăit cât a trăit, apoi el și oamenii săi au murit.

Au trecut multe generații, iar regii s-au succedat. Ubayd ibn Umayr a spus: Oamenii peșterii erau tineri care purtau coliere și brățări și aveau părul împletit; cu ei se afla câinele lor de vânătoare. Au ieșit la o mare sărbătoare, în veșminte de sărbătoare și într-o procesiune măreață, ducând cu ei idolii cărora li se închinau. Allah a pus credința în inimile tinerilor.

Unul dintre ei era sfetnicul regelui. Ei au crezut, dar fiecare și-a ascuns credința. Și-au spus: „Să plecăm din mijlocul acestui popor, ca să nu ne lovească pedeapsa din pricina faptelor lor.” Unul dintre tineri a ieșit și s-a așezat la umbra unui copac.

Apoi a ieșit altul, l-a văzut singur și a sperat că și el împărtășește aceeași credință, fără să-și dezvăluie însă gândul. A ieșit apoi un al treilea și s-au adunat cu toții într-un loc. Unul dintre ei a întrebat: „Ce v-a adus aici?” Fiecare își ascundea credința de ceilalți, temându-se pentru sine.

Apoi au spus: „Fiecare să se retragă cu un tovarăș și să-i dezvăluie taina sa.” Au făcut astfel și au descoperit că toți aveau aceeași credință. În apropiere se afla o peșteră în munte. Unul dintre ei le-a spus celorlalți: „Adăpostiți-vă în peșteră; Domnul vostru vă va revărsa din îndurarea Sa.”

Au intrat în peșteră împreună cu câinele lor de vânătoare și au dormit trei sute de ani, la care s-au adăugat nouă. Poporul lor i-a căutat, dar Allah le-a șters urmele și locul peșterii. Oamenii le-au scris numele și neamurile pe o tăbliță: „Cutare și cutare, fiii regilor noștri. Au dispărut în luna cutare, în anul cutare, în timpul domniei lui cutare, fiul lui cutare.”

Au pus tăblița în vistieria regelui și au spus: „Povestea aceasta va avea un rost.” A murit acel rege și au venit generații după generații. Wahb ibn Munabbih a spus: Un apostol al lui Isus, pacea fie asupra lui, a venit în orașul oamenilor peșterii și a vrut să intre. I s-a spus: „La poarta orașului se află un idol și nimeni nu intră fără să se prosterneze înaintea lui.”

Nu a vrut să intre, așa că s-a dus la o baie din apropiere și s-a angajat să lucreze pentru proprietarul ei. Proprietarul băii a văzut binecuvântarea în munca lui și s-a atașat de el. Câțiva tineri din oraș l-au întâlnit, iar el le-a vorbit despre cer și pământ și despre Viața de Apoi, până când au crezut și l-au socotit adevărat. El îl pusese pe proprietarul băii să-i promită că noaptea îi va aparține și că nimeni nu se va interpune între el și rugăciune.

Așa a rămas până când fiul regelui a venit cu o femeie și a intrat cu ea în baie. Apostolul l-a mustrat: „Tu ești fiul regelui și intri aici cu această femeie?” Tânărul s-a rușinat și a plecat. S-a întors altă dată, iar apostolul i-a spus același lucru.

Fiul regelui l-a înjurat și l-a certat, fără să țină seama de cuvintele sale. Apoi, când au intrat împreună, amândoi au murit în baie. Regele a fost înștiințat: „Proprietarul băii ți-a omorât fiul.” L-au căutat, dar nu l-au găsit, căci fugise.

Regele a întrebat: „Cu cine se însoțea?” I-au spus numele tinerilor, care au fost căutați. Ei au ieșit din oraș, au trecut pe lângă un tovarăș de-al lor care avea aceeași credință și acesta a plecat cu ei, împreună cu câinele său. Când i-a prins noaptea, au intrat în peșteră și au spus: „Rămânem aici până dimineață, dacă voiește Allah, apoi vom vedea ce este de făcut.”

Allah i-a cuprins cu somnul. Regele a pornit cu oamenii săi în căutarea lor și i-a găsit. Au intrat în peșteră, dar unul dintre ei s-a înspăimântat atât de tare, încât nimeni nu a mai putut intra. Unul dintre oameni a spus: „Dacă i-ai fi prins, nu i-ai fi omorât?”

Regele a răspuns: „Ba da.” Atunci au astupat intrarea peșterii și au zidit-o, lăsându-i acolo. Apoi un păstor, prins de ploaie lângă peșteră, și-a spus: „Ar fi bine să deschid această peșteră și să-mi adăpostesc oile de ploaie.” A tot lucrat până a deschis-o, iar Allah le-a redat sufletele în dimineața următoare.

Muhammad ibn Ishaq a spus: Apoi a ajuns rege al acelei țări un om drept, numit Bīdros. După ce a domnit șaizeci și opt de ani, oamenii s-au împărțit în grupuri: unii credeau în Allah și știau că Ceasul este adevărat, iar alții îl tăgăduiau. Regele drept s-a întristat mult, a plâns și I s-a rugat stăruitor lui Allah, văzând cum oamenii nedreptății se înmulțeau și îi dominau pe cei ai adevărului. Ei spuneau: „Nu există altă viață decât cea lumească; vor fi înviate sufletele, nu și trupurile.”

Bīdros trimitea după oamenii pe care îi socotea buni și conducători ai poporului, dar aceștia ajungeau să tăgăduiască Ceasul, aproape întorcând oamenii de la adevăr și de la calea apostolilor lui Isus. Când a văzut aceasta, regele drept s-a retras în casa lui și a închis ușa. A îmbrăcat o haină aspră, a pus cenușă sub el și s-a așezat deasupra ei. Noaptea și ziua, vreme îndelungată, I s-a rugat stăruitor lui Allah Preaînaltul, plângând și spunând: „O, Doamne, Tu vezi dezbinarea dintre aceștia.

Trimite-le un semn care să le arate adevărul!” Atunci Allah, Cel Milostiv și Îndurător, Care nu dorește pieirea robilor Săi, a voit să-i scoată la iveală pe tinerii oamenilor peșterii, să le facă povestea cunoscută oamenilor și să-i facă un semn și o dovadă pentru ei, ca să știe că Ceasul va veni fără îndoială. Allah a răspuns rugăciunii robului Său drept, Bīdros, și i-a desăvârșit binefacerea, urmând să-i reunească pe credincioșii care se risipiseră.

Allah a inspirat unui om din ținutul în care se afla peștera — numit Ulyānus — să dărâme zidăria de la intrarea peșterii și să folosească pietrele pentru a construi un țarc pentru oile lui. A angajat doi tineri, care au început să scoată pietrele și să construiască țarcul, până când au îndepărtat tot ce astupa intrarea peșterii și au deschis-o. Allah i-a ținut pe oameni departe de tineri prin spaimă. Când cei doi au deschis intrarea, Allah, Atotputernicul, Stăpânitorul, Cel Care îi învie pe morți, le-a poruncit tinerilor să se ridice din somn în peșteră.

S-au ridicat bucuroși, cu fețele luminoase și sufletele senine, și s-au salutat unii pe alții, ca și cum s-ar fi trezit chiar în dimineața în care se trezeau de obicei după somnul nopții. Apoi s-au ridicat și s-au rugat, așa cum făceau de obicei. Nu vedeau nimic schimbat la fețele sau la înfățișarea lor; arătau la fel ca atunci când adormiseră. Ei credeau că Decius îi căuta.

După ce și-au încheiat rugăciunea, i-au spus lui Yamlīkhā, cel care se ocupa de proviziile lor: „Spune-ne ce au zis oamenii ieri seară, în fața acestui tiran, despre noi.” Ei credeau că dormiseră cât dormeau de obicei, dar li se părea că dormiseră mai mult, așa că s-au întrebat între ei: „Cât am dormit?” Unii au spus: „O zi sau o parte dintr-o zi.” Apoi au zis: „Domnul vostru știe cel mai bine cât ați dormit.”

Și, în ochii lor, totul părea să fi durat puțin. Yamlīkhā le-a spus: „V-au căutat prin oraș și nu v-au găsit. Astăzi vor să vă aducă înaintea lor, ca să vă jertfească zeităților false sau să vă omoare. După aceea se va întâmpla ceea ce va voi Allah.”

Maksalmina le-a spus: „Fraților, să știți că Îl veți întâlni pe Allah. Nu lepădați credința după ce ați crezut, atunci când dușmanul lui Allah vă cheamă.” Apoi i-au spus lui Yamlīkhā: „Du-te în oraș, află ce se spune despre noi și ce se vorbește la curtea lui Decius. Fii atent și nu lăsa pe nimeni să te recunoască.

Cumpără-ne mâncare și adu-ne-o; adaugă și ceva la proviziile pe care le-ai adus, fiindcă ne-am trezit flămânzi.” Yamlīkhā a făcut precum obișnuia: și-a schimbat hainele, și-a luat veșmintele de deghizare și banii, apoi a pornit la drum. Când a trecut pe lângă intrarea peșterii, a văzut că pietrele fuseseră îndepărtate și s-a mirat, dar și-a continuat drumul fără să se oprească. A ajuns la poarta orașului, încercând să nu fie văzut de locuitori și să nu fie recunoscut; nu știa că Decius și oamenii lui muriseră cu trei sute de ani înainte.

Când a ajuns la poartă și și-a ridicat privirea, a văzut deasupra ei semnul folosit de credincioși atunci când credința era mărturisită pe față. S-a mirat când l-a văzut și s-a uitat pe ascuns în jur, apoi a lăsat acea poartă și s-a îndreptat spre alta. A văzut același semn și acolo. I se părea că orașul nu era cel pe care îl cunoștea.

A văzut mulți oameni noi, pe care nu-i văzuse înainte, și mergea mirat, de parcă își pierduse mințile. S-a întors la poarta pe unde venise și se întreba: „Ce să fie asta? Ieri seară, credincioșii ascundeau acest semn și se fereau să-l arate, iar astăzi este văzut pretutindeni. Oare dorm?

Nu, nu dorm.” Și-a tras mantia peste cap și a intrat în oraș. Mergând prin piață, a auzit oameni jurând pe numele lui Isus, fiul Mariei, și s-a înspăimântat și mai tare. S-a oprit lângă un zid și și-a spus: „Jur pe Allah, nu înțeleg ce se întâmplă.

Ieri seară, pe fața pământului nu se afla nimeni care să-I pomenească numele lui Isus, fiul Mariei, fără să fie omorât, iar în această dimineață îi aud pe toți pomenindu-I numele și nimeni nu se teme. Poate că nu este orașul pe care îl cunosc. Nu cunosc niciun oraș în apropierea orașului nostru.” Apoi a întrebat un tânăr: „Cum se numește acest oraș?”

Acesta i-a răspuns: „Efes.” Yamlīkhā și-a spus: „Poate că mi s-a întâmplat ceva sau mi-am pierdut mințile. Ar trebui să plec repede, înainte să fiu făcut de rușine sau să mi se întâmple vreun rău.” Apoi și-a revenit și a spus: „Dacă plec din oraș înainte să mă recunoască cineva, îmi va fi mai ușor.”

S-a apropiat de negustorii de mâncare, a scos banii pe care îi avea și i-a dat unuia dintre ei: „Vinde-mi mâncare pentru acești bani.” Negustorul i-a luat și a privit forma și însemnele banilor; s-a mirat și i-a dat altui negustor să se uite. Acesta i-a privit, apoi oamenii și-i dădeau unii altora, uimiți. Au început să se sfătuiască între ei și să spună: „Omul acesta a găsit o comoară veche, ascunsă în pământ cu mult timp în urmă.”

Când Yamlīkhā i-a văzut sfătuindu-se în privința lui, s-a înspăimântat și a început să tremure, crezând că îl recunoscuseră și că voiau să-l ducă la regele lor, Decius. Alți oameni s-au apropiat să-l întrebe cine era. El le-a spus, cuprins de o mare teamă: „Vă rog să mă lăsați în pace. Mi-ați luat banii; păstrați-i.

Nu mai am nevoie de mâncarea voastră.” Ei l-au întrebat: „Cine ești, tinere, și ce ți s-a întâmplat? Ai găsit, fără îndoială, una dintre vechile comori și vrei să o ascunzi de noi. Vino cu noi, arată-ne locul și împarte-o cu noi; te vom trata bine.

Dacă nu faci asta, te ducem la stăpânire și te predăm ei, iar ea te va omorî.” Când a auzit aceste cuvinte, Yamlīkhā și-a spus: „Am ajuns tocmai în ceea ce mă temeam.” Ei au insistat: „Tinere, nu poți ascunde ceea ce ai găsit.” Yamlīkhā nu știa ce să le spună și era atât de înspăimântat, încât nu putea răspunde.

Când au văzut că nu vorbește, i-au aruncat mantia în jurul gâtului și l-au târât pe străzile orașului. Vestea s-a răspândit și oamenii au spus: „Un om a găsit o comoară.” Locuitorii orașului, mici și mari, s-au adunat în jurul lui și îl priveau. Spuneau: „Jurăm pe Allah, tânărul acesta nu este din orașul nostru.

Nu l-am văzut niciodată și nu-l cunoaștem.” Yamlīkhā nu știa ce să le spună. Când mulțimea s-a adunat în jurul lui, s-a înspăimântat și a tăcut. Era convins că tatăl și frații lui se aflau în oraș și că familia și neamul său erau dintre cei mai de seamă oameni ai lui.

Credea că aceștia vor veni la el când vor auzi ce se întâmplase și îl vor scoate din mâinile oamenilor. În timp ce stătea acolo, nedumerit și așteptând să vină cineva din familia lui, l-au smuls din mijlocul mulțimii și l-au dus la cei doi conducători ai orașului, care îi administrau treburile. Erau doi oameni drepți: unul se numea Arius, iar celălalt Tantiyus. Când l-au dus la ei, Yamlīkhā a crezut că îl duceau la tiranul Decius.

Se uita în toate părțile, iar oamenii își băteau joc de el ca de un nebun. Yamlīkhā plângea, apoi și-a ridicat capul spre cer și și-a spus: „O, Allah, Dumnezeul cerului și al pământului, dă-mi astăzi răbdare și pune în mine un duh de la Tine, care să mă sprijine înaintea acestui tiran.” Plângea și își spunea: „M-au despărțit de frații mei! De-ar ști ei ce mi s-a întâmplat!

Dacă ar ști, ar veni și am sta cu toții în fața acestui tiran, căci ne-am făgăduit să rămânem împreună și să nu-L tăgăduim pe Allah și să nu-I alăturăm nimic. M-au despărțit de ei; nu-i voi mai vedea niciodată. Ne-am făgăduit să nu ne despărțim nici în viață, nici în moarte.” Yamlīkhā își vorbea astfel în sinea lui — după cum le-a povestit tovarășilor săi când s-a întors — până când a ajuns la cei doi oameni drepți, Arius și Tantiyus.

Când a văzut că nu îl duceau la Decius, și-a revenit, iar plânsul i s-a oprit. Arius a luat banii. Cei doi i-au privit și s-au mirat, apoi unul dintre ei l-a întrebat: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, tinere?” Yamlīkhā a răspuns: „N-am găsit nicio comoară.

Acești bani sunt ai strămoșilor mei; însemnele și modelul lor sunt cele ale acestui oraș. Dar, jur pe Allah, nu înțeleg ce mi se întâmplă și nici ce să vă spun.” Unul dintre cei doi a întrebat: „Atunci cine ești?” Yamlīkhā a răspuns: „Eu credeam că sunt din acest oraș.”

Ei l-au întrebat: „Cine este tatăl tău și cine te cunoaște aici?” El le-a spus numele tatălui său, dar nimeni nu l-a recunoscut nici pe el, nici pe tatăl său. Unul dintre ei i-a spus: „Ești un mincinos; nu ne spui adevărul.” Yamlīkhā nu știa ce să le răspundă și și-a plecat capul spre pământ.

Unii dintre cei din jur au spus: „Omul acesta este nebun.” Alții au spus: „Nu e nebun, ci se preface, ca să scape de voi.” Unul dintre cei doi l-a privit atent și i-a spus: „Crezi că te vom lăsa să pleci și te vom crede că acești bani sunt ai tatălui tău și că modelul lor datează de mai bine de trei sute de ani, în timp ce tu ești un tânăr? Crezi că ne poți înșela și că-ți poți bate joc de noi, care suntem cărunți, în timp ce în jurul tău se află conducătorii și dregătorii orașului, iar vistieriile lui sunt în mâinile noastre?

Nu avem nici măcar un dirham sau un dinar cu un astfel de model. Cred că voi porunci să fii supus unor chinuri cumplite și apoi te voi lega până mărturisești despre comoara pe care ai găsit-o.” Yamlīkhā le-a spus: „Răspundeți-mi la o întrebare și, dacă o faceți, vă voi spune ce știu.” Ei au spus: „Întreabă; nu-ți vom ascunde nimic.”

El a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu regele Decius?” Ei au răspuns: „Nu cunoaștem astăzi pe nimeni de pe fața pământului care să se numească Decius. El a fost un rege care a murit cu mult timp în urmă, iar după el au trecut multe generații.” Yamlīkhā a spus: „Atunci sunt cu adevărat nedumerit, iar nimeni dintre oameni nu mă va crede.

Eram niște tineri, iar regele ne-a silit să ne închinăm idolilor și să jertfim zeităților false. Am fugit de el ieri seară și am adormit. Când m-am trezit, am ieșit să le cumpăr mâncare și să aflu vești. Iar acum mă vedeți în această stare.

Veniți cu mine la peștera din muntele Banjalus și vă voi arăta tovarășii mei.” Când Arius a auzit ce spunea Yamlīkhā, le-a zis oamenilor: „Poate că aceasta este unul dintre semnele lui Allah, pe care Allah vi-l arată prin acest tânăr. Să mergem cu el, ca să ne arate tovarășii lui.” Arius și Astiyus au plecat cu el, iar locuitorii orașului, mici și mari, i-au urmat spre oamenii peșterii, ca să-i vadă.

Când tinerii din peșteră au văzut că Yamlīkhā întârzia și nu le aducea mâncarea și băutura, așa cum obișnuia, au crezut că fusese prins și dus la regele lor, Decius. În timp ce se temeau de acest lucru, au auzit zgomote și cai urcând spre ei. Au crezut că erau trimișii tiranului Decius, veniți să-i aducă. S-au ridicat să se roage, s-au salutat și și-au lăsat unul altuia ultimele îndemnuri.

Au spus: „Să mergem să-l întâmpinăm pe fratele nostru Yamlīkhā; acum se află înaintea tiranului și așteaptă să venim.” În timp ce vorbeau, ședeau în peșteră și nu-i vedeau decât pe Arius și pe oamenii săi stând la intrare. Yamlīkhā a ajuns înaintea celorlalți, a intrat la ei plângând și, când l-au văzut plângând, au plâns și ei. L-au întrebat ce i se întâmplase, iar el le-a povestit totul.

Atunci au înțeles că dormiseră, prin porunca lui Allah, tot acel timp și că fuseseră treziți pentru a deveni un semn pentru oameni, o dovadă a Învierii și pentru ca oamenii să știe că Ceasul va veni fără îndoială. După Yamlīkhā a intrat Arius și a văzut un cufăr de aramă, sigilat cu un sigiliu de argint, la intrarea peșterii. L-a chemat pe unul dintre fruntașii orașului și au deschis cufărul în fața oamenilor.

Înăuntru au găsit două tăblițe de plumb, pe care scria: „Maksalmina, Makhshlimina, Yamlīkhā, Martūnus, Kashtūnus, Yabrūnus, Dīmūs, Batyūs și Hālūsh erau tineri care au fugit de regele lor, tiranul Decius, temându-se că îi va îndepărta de religia lor. Au intrat în această peșteră. Când regele a aflat unde se află, a poruncit să fie astupată peștera cu pietre. Noi am scris povestea lor, pentru ca urmașii să o cunoască dacă îi vor descoperi.”

După ce au citit tăblițele și s-au minunat, L-au lăudat pe Allah, Care le arătase prin acei tineri semnul Învierii. Apoi și-au ridicat glasurile în laudă și în slăvirea lui Allah și au intrat în peșteră. I-au găsit șezând în mijlocul ei, cu fețele luminoase și hainele neatinse de vreme. Arius și oamenii lui au căzut cu fața la pământ și L-au lăudat pe Allah, Care le arătase unul dintre semnele Sale.

Apoi au vorbit cu tinerii, iar aceștia le-au povestit ce pățiseră din partea regelui lor, Decius. Arius și oamenii lui au trimis un curier la regele lor drept, Bīdros, spunându-i: „Grăbește-te să vii la noi, ca să vezi poate unul dintre semnele lui Allah, pe care Allah l-a arătat în regatul tău și l-a făcut un semn pentru toate lumile, ca lumină și dovadă a Învierii. Grăbește-te să vii la acești tineri pe care Allah i-a trezit după ce îi ținuse în somn mai bine de trei sute de ani.” Când vestea a ajuns la rege, și-a recăpătat liniștea și i s-a risipit neliniștea.

El a spus: „Te laud, Allah, Domnul cerurilor și al pământului! Ție mă închin și Te slăvesc. M-ai binecuvântat și ai avut milă de mine; n-ai stins lumina pe care ai dat-o strămoșilor mei prin robul drept, regele Constantin.” Când locuitorii orașului au aflat, au pornit călare împreună cu regele spre Efes.

Locuitorii orașului l-au întâmpinat, apoi l-au însoțit urcând spre peșteră. Când tinerii l-au văzut pe Bīdros, s-au bucurat de el și au căzut cu fețele la pământ. Bīdros s-a ridicat, i-a îmbrățișat și a plâns, în timp ce ei ședeau înaintea lui pe pământ, slăvindu-L și lăudându-L pe Allah. Apoi tinerii i-au spus lui Bīdros: „Te încredințăm lui Allah.

Pacea fie asupra ta! Allah să te ocrotească pe tine și regatul tău. Cerem ocrotirea lui Allah împotriva răului oamenilor și al djinnilor.” În timp ce regele stătea în picioare, tinerii s-au întors la locurile lor de odihnă, au adormit, iar Allah Preaînaltul le-a luat sufletele.

Regele s-a apropiat de ei, le-a așezat hainele peste trupuri și a poruncit să fie pus fiecare într-un sicriu de aur. În seara aceea, după ce regele a adormit, tinerii i-au apărut în vis și i-au spus: „Nu am fost creați din aur și nici din argint, ci din țărână, iar în țărână ne vom întoarce. Lasă-ne în peșteră, pe pământ, până când Allah ne va învia din el.” Atunci regele a poruncit să fie făcut un sicriu din lemn de tec și să fie puși în el.

Allah a cuprins oamenii de spaimă când au ieșit din peșteră, astfel încât nimeni nu a putut intra la ei. Regele a poruncit să fie construită o moschee la intrarea peșterii, în care oamenii să se roage, și a instituit o mare sărbătoare în cinstea lor, poruncind să fie sărbătorită în fiecare an. S-a mai spus că, atunci când Yamlīkhā a fost dus la regele drept, acesta l-a întrebat cine era. Yamlīkhā a răspuns că era locuitor al orașului și a povestit că plecase cu o zi înainte sau cu câteva zile mai devreme.

A vorbit despre casa și rudele sale, dar nimeni nu le cunoștea. Regele auzise că, în vremurile de demult, niște tineri dispăruseră și că numele lor erau scrise pe o tăbliță păstrată în vistierie. A poruncit să-i fie adusă tăblița și a citit numele tinerilor; apoi a menționat și numele celorlalți. Yamlīkhā a spus: „Ei sunt tovarășii mei.”

Când a auzit aceasta, regele a pornit împreună cu oamenii lui. Când au ajuns la intrarea peșterii, Yamlīkhā a spus: „Lăsați-mă să intru la tovarășii mei și să le dau vestea cea bună. Dacă vă vor vedea cu mine, se vor înspăimânta.” A intrat și le-a dat vestea.

Allah le-a luat apoi sufletele și le-a ascuns urmele, iar oamenii nu au mai putut ajunge la ei. Acestea sunt cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Când tinerii s-au adăpostit în peșteră” — adică s-au îndreptat spre peșteră. Se spune: „Cutare s-a adăpostit într-un loc”, adică l-a ales ca locuință. Peștera era o grotă în muntele Banjalus, iar numele ei era Khayram.

„Și au spus: «Doamne, dăruiește-ne nouă de la Tine îndurare»”; îndurarea înseamnă călăuzire în religie. S-a spus și că înseamnă mijloace de trai. „Și orânduiește-ne” — ușurează-ne — „lucrurile noastre așa cum este drept”, adică ceea ce căutăm din mulțumirea Ta și ceea ce este spre binele nostru. Ibn Abbas a spus: „Rashad” înseamnă o ieșire din peșteră în siguranță.

[Relatarea lui al-Baghawi continuă cu detalii despre evenimentele ulterioare, transmise prin diverse relatări.]