Rugăciunea lui Zaharia pentru un urmaș

Tafsirul șeicului Abdurrahman as-Saadi

(„Să mă moștenească pe mine și să moștenească din neamul lui Iacob și fă-l, Doamne, plăcut Ție!”) — adică un rob drept, de care să fii mulțumit și pe care să-l faci iubit de robii Tăi. În esență, el I-a cerut lui Allah un copil de parte bărbătească, drept, care să rămână după moartea lui, să-i fie urmaș și să fie un profet bineplăcut lui Allah și făpturilor Sale. Aceasta este cea mai bună însușire a unui copil. Dintre formele milei lui Allah față de robul Său este să-i dăruiască un copil drept, care să întrunească noblețea caracterului și virtuțile firii. Domnul său s-a îndurat de el și i-a răspuns rugăciunii.

(„Doamne, cu adevărat, oasele mele au slăbit”) — adică s-au slăbit și au devenit neputincioase. Dacă oasele, care sunt sprijinul trupului, slăbesc, slăbește și restul trupului. („Și capul mi s-a aprins de căruntețe”) — căci părul cărunt este semn al slăbiciunii și al bătrâneții, vestitorul și premergătorul morții, precum și un avertisment al ei. Astfel, el I-a cerut lui Allah Preaînaltul prin slăbiciunea și neputința sa.

Aceasta este una dintre cele mai iubite forme de apropiere de Allah, fiindcă arată lepădarea de propria putere și capacitate și atașarea inimii de puterea și capacitatea lui Allah. („Și nicicând, Doamne, nu am fost nefericit rugându-mă Ție”) — adică, Doamne, nu m-ai trimis niciodată înapoi dezamăgit și nu m-ai lipsit de răspuns; dimpotrivă, ai fost mereu binevoitor cu mine și mi-ai răspuns rugăciunilor. Binefacerile Tale au continuat să mă cuprindă, iar bunătatea Ta a ajuns până la mine.

Prin aceasta, el I-a cerut lui Allah amintind de binefacerile Sale și de răspunsurile la rugăciunile sale de mai înainte: I-a cerut Celui care îi făcuse bine în trecut să-Și desăvârșească binefacerea și în viitor.

(„Și cu adevărat, eu mă tem de urmașii mei de după mine”) — adică mă tem că cei care vor conduce pe Banii lui Israel după moartea mea nu vor împlini cum se cuvine religia Ta și nu-i vor chema pe robii Tăi la Tine. Sensul aparent este că el nu vedea printre ei pe cineva potrivit să conducă în treburile religiei. Aceasta arată grija și sfatul binevoitor ale lui Zaharia, pacea fie asupra lui.

Cererea lui de a avea un copil nu era asemenea cererii altora, făcută doar pentru un folos lumesc; el urmărea folosul religiei și se temea că aceasta se va pierde, întrucât îi considera pe ceilalți nepotriviți pentru această sarcină. Casa lui era vestită pentru religiozitate, un izvor al mesajului profetic și un loc de la care se aștepta binele. De aceea, L-a rugat pe Allah să-i dăruiască un copil care să păstreze religia după el. El s-a plâns că soția lui era stearpă, adică nu putea naște deloc, și că ajunsese la o bătrânețe foarte înaintată, o vârstă la care dorința trupească și nașterea unui copil sunt rare.

(„Dăruiește-mi de la Tine un urmaș”) — această moștenire este moștenirea religiei, a profeției, a cunoașterii și a faptelor.

Tafsirul imamului Ibn Kathir

Mujahid a spus despre cuvintele („Să mă moștenească pe mine și să moștenească din neamul lui Iacob”): „Moștenirea lui era cunoașterea, iar Zaharia era din urmașii lui Iacob.” Hushaym a relatat: Isma‘il ibn Abi Khalid ne-a înștiințat, de la Abu Salih, despre aceste cuvinte: „El ar putea fi profet, așa cum au fost profeți părinții lui.” ‘Abd al-Razzaq a relatat de la Ma‘mar, de la Qatada, de la al-Hasan: „Va moșteni profeția și cunoașterea lui.” As-Suddi a spus: „Va moșteni profeția mea și profeția neamului lui Iacob.”

De la Malik, de la Zayd ibn Aslam, se relatează că despre cuvintele („Și să moștenească din neamul lui Iacob”) a spus: „Profeția lor.” Jabir ibn Nuh și Yazid ibn Harun au relatat amândoi de la Isma‘il ibn Abi Khalid, de la Abu Salih, despre aceste cuvinte: „Va moșteni averea mea, iar de la neamul lui Iacob va moșteni profeția.” Aceasta este opinia pe care a ales-o Ibn Jarir în tafsirul său.

‘Abd al-Razzaq a relatat: Ma‘mar ne-a înștiințat de la Qatada că Trimisul lui Allah, Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace, a spus: „Allah să Se îndure de Zaharia! Ce urmași avea el!” Și Allah să Se îndure de Lot, care se refugia la un sprijin puternic.” Ibn Jarir a spus: Abu Kurayb ne-a relatat, spunând: Jabir ibn Nuh ne-a relatat de la Mubarak — acesta fiind Ibn Fadala — de la al-Hasan, care a spus că Trimisul lui Allah a zis: „Allah să Se îndure de fratele meu Zaharia!

Ce urmași avea el, când spunea: «Dăruiește-mi de la Tine un urmaș care să mă moștenească pe mine și să moștenească din neamul lui Iacob»!” Aceste relatări sunt mursal și nu se opun relatărilor autentice. Allah știe cel mai bine.

Cuvintele („Și fă-l, Doamne, plăcut Ție!”) înseamnă: să fie bineplăcut Ție și făpturilor Tale, să-l iubești și să-l faci iubit de făpturile Tale pentru religia și caracterul lui.

(„El a spus: «Doamne, cu adevărat, oasele mele au slăbit»”) — adică am slăbit și puterile mi s-au istovit. („Și capul mi s-a aprins de căruntețe”) — adică părul cărunt a cuprins părul negru, așa cum a spus Ibn Durayd în poemul său Maqṣūra: „Nu vezi că nuanța capului meu seamănă cu o fâșie de zori sub poalele întunericului? Albul s-a aprins printre firele negre, precum se aprinde focul în cărbunii de gharḍā.” Sensul este că el vorbește despre slăbiciune și bătrânețe, precum și despre semnele lor vădite și ascunse.

Cuvintele („Și nicicând, Doamne, nu am fost nefericit rugându-mă Ție”) înseamnă: nu am cunoscut de la Tine decât răspuns la rugăciune și nu m-ai respins niciodată în ceea ce Ți-am cerut.

În privința cuvintelor („Și cu adevărat, eu mă tem de urmașii mei de după mine”), majoritatea au citit cu „yā’” din „al-mawālī” cu vocalizare de fatḥa, ca obiect direct. De la al-Kisa’i se relatează că a rostit „yā’” cu sukūn, așa cum spune poetul: „De parcă mâinile lor, pe întinsul nisipos, ar fi mâinile unor tinere care își dau una alteia monede de argint.” Alt poet spune: „Tânărului care ar întrece soarele, aceasta i-ar arunca vălul, iar lunii călătoare i-ar lua podoabele.”

Din aceeași categorie este versul lui Abu Tammam, Habib ibn Aws at-Ta’i: „Poeziile s-au întrecut pentru el, în timp ce el veghea, până când am crezut că rimele lor se vor lua la luptă.” Mujahid, Qatada și as-Suddi au spus că prin „al-mawālī” se referă la rudele agnatice. Abu Salih a spus: rudele îndepărtate. Se relatează că Prințul dreptcredincioșilor, ‘Uthman ibn ‘Affan — Allah să fie mulțumit de el — citea: „Și cu adevărat, eu mă tem că rudele agnatice s-au împuținat după mine”, rostind litera „fā’” cu geminare, cu sensul: „Mi s-au împuținat rudele agnatice după mine.”

Potrivit primei lecturi, motivul temerii lui era că se temea că, după moartea sa, ei se vor purta rău cu oamenii; de aceea I-a cerut lui Allah un copil care să fie profet după el și să-i călăuzească prin profeția sa și prin revelația care îi va fi transmisă. Cererea i-a fost împlinită. Nu se temea că rudele îi vor moșteni averea, căci un profet are un rang prea înalt și o demnitate prea mare ca să se îngrijească de averea sa până într-acolo încât să socotească nedemn ca rudele sale agnatice să o moștenească și să ceară un fiu care să o ia în locul lor. Acesta este un argument.

Al doilea: nu se menționează că ar fi avut avere; el era tâmplar și trăia din munca mâinilor sale. Un astfel de om nu strânge avere, cu atât mai puțin profeții — pacea fie asupra lor — care erau cei mai detașați de cele lumești. Al treilea: s-a stabilit în Sahihayn, prin mai multe lanțuri de transmitere, că Trimisul lui Allah, Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace, a spus: „Noi nu lăsăm moștenire; ceea ce lăsăm este milostenie.” Într-o relatare de la at-Tirmidhi, cu un lanț de transmitere autentic, se spune: „Noi, ceata profeților, nu lăsăm moștenire.”

Așadar, cuvintele („Dăruiește-mi de la Tine un urmaș care să mă moștenească”) trebuie înțelese ca referindu-se la moștenirea profeției. De aceea a spus: („Și să moștenească din neamul lui Iacob”), așa cum Allah Preaînaltul spune: („Și Solomon l-a moștenit pe David”) [An-Naml, 27:16], adică în profeție. Dacă ar fi vorba despre avere, atunci de ce ar fi fost el ales dintre frații săi? Și ce mare folos ar fi fost să se menționeze acest lucru, de vreme ce este bine cunoscut și stabilit în toate legile și religiile că fiul își moștenește tatăl?

Dacă nu ar fi fost vorba despre o moștenire aparte, nu ar fi fost menționată. Toate acestea sunt confirmate și întărite de relatarea autentică: „Noi, ceata profeților, nu lăsăm moștenire; ceea ce lăsăm este milostenie.”

Tafsirul lui al-Baghawi

(„A spus: «Doamne, cu adevărat, [osul] a slăbit”) — a devenit slab și fragil. („Oasele mele”) — din pricina bătrâneții. Qatada a spus: „S-a plâns că îi cad măselele.” („Și capul”) — adică părul capului a albit. („De căruntețe”) — s-a făcut cărunt.

(„Și nicicând, Doamne, nu am fost nefericit rugându-mă Ție”) — spune: „M-ai obișnuit să-mi răspunzi în trecut și nu m-ai dezamăgit.” S-a mai spus că sensul este: „Când m-ai chemat la credință, eu am crezut și nu am fost nefericit din pricina lepădării credinței.”

(„Să mă moștenească pe mine și să moștenească din neamul lui Iacob”) — Abu ‘Amr și al-Kisa’i au citit ambele verbe cu sukūn la litera „thā’”, ca răspuns la cerere; ceilalți au citit cu vocalizare de ḍamma, la indicativ, cu sensul: „un urmaș care să moștenească”. Ei au avut opinii diferite cu privire la această moștenire. Al-Hasan a spus: sensul este „să-mi moștenească averea și să moștenească de la neamul lui Iacob profeția și demnitatea de mare preot”. S-a spus că el avea în vedere moștenirea profeției și a cunoașterii.

S-a mai spus că avea în vedere moștenirea demnității de mare preot, deoarece Zaharia era conducătorul marilor preoți. Az-Zajjaj a spus: „Este mai potrivit ca aceasta să fie înțeleasă ca o moștenire, alta decât cea materială, fiindcă este greu de crezut că Zaharia, profet dintre profeți, s-ar fi temut ca fiii unchiului său să-i moștenească averea.” Sensul este că el se temea că fiii unchiului său vor face să se piardă religia lui Allah și îi vor schimba poruncile, așa cum văzuse la Banii lui Israel, care schimbaseră religia și îi omorâseră pe profeți.

De aceea, L-a rugat pe Domnul său să-i dăruiască un urmaș drept, căruia să-i poată încredința comunitatea sa și care să moștenească profeția și cunoașterea, ca religia să nu se piardă. Acesta este sensul relatării lui ‘Ata’ de la Ibn ‘Abbas — Allah să fie mulțumit de amândoi. („Și fă-l, Doamne, plăcut Ție”) — adică virtuos, evlavios și bineplăcut.

(„Și cu adevărat, eu mă tem de urmași”) — „al-mawālī” înseamnă fiii unchiului. Mujahid a spus: rudele agnatice. Abu Salih a spus: rudele îndepărtate. Al-Kalbi a spus: moștenitorii. („De după mine”) — adică după moartea mea.

Ibn Kathir a citit „min warā’iya” cu „yā’” vocalizat cu fatḥa, iar ceilalți au citit-o cu sukūn.

(„Iar soția mea este stearpă”) — nu naște. („Dăruiește-mi de la Tine”) — dă-mi de la Tine. („Un urmaș”) — un fiu.